Mi-e dor

Am umblat prin multe locuri prin tara asta. E mult de'atunci. Nu prin cate as fi vrut dar prin destule. Si peste tot pe unde am umblat am avut suficient timp cat sa las locul respectiv sa-mi intre in suflet.

Unu din locurile astea e Lugojul. Am stat trei saptamani acolo, in no

iembrie 2000. Si desi sunt multe amintiri care ma leaga de locul respectiv (3SudEst erau in top in discoteca !) unul singur mi-a ramas infipt in cap. Felul in care oamenii de-acolo cautau la sfarsit de saptamana localuri in care se canta muzica banateana live.

Si-am fost cu ei si am vazut bucuria aia populara pura.

Am ramas cu gust pentru muzica banateana. Recunosc. Cateodata

cand imi vine cheful imi iau de baut, imi pun castile pe urechi si ascult. Si anul trecut (acum doi ani de fapt???) in team-building am ascultat si mai ales am cantat muzica banateana.

This is me.

Azi m-am oprit la Veresezan. Si-am dat peste o piesa care se numeste "Dragostea Bunicilor".

Da, in general sunt un om realist, bine infipt cu picioarele in pamant, capul il am in nori numa' din cand in cand, deci nu un visator neaparat.

Stiu foarte bine ca ne nastem, traim imbatranim si murim si ca asa e natural. Nu neaparat in ordinea asta, dar in linii mari da.

Numai ca uneori lucrurile nu mai sunt chiar asa de alb/negru.

Am crescut invatand sa spun "Inger ingerasul meu" in fata icoanei cu Fecioara si pruncul, cu rama ieftina de aluminiu, ce imita argintul, cu un vesnit buchet de busuioc uscat pus in spate. In miros de lemne arse in soba.

Am crescut iarna cu manusi de lana cu un deget.

Am crescut in pace...

Uischiul rece aluneca pe gat arzand. Lacrimi aluneca pe ochi. Uneori mi-e asa dor.

Mai jos mama si tata.