Acum cateva sambete am fost cu Andrei in excursie, cu clubul de karate. Excursie pentru care m-am razgandit de vreo doua ori daca sa mergem sau nu (chiar emisesem ideea de a pleca impreuna, doar noi doi, intr-o excursie cu trenul la munte - probabil am fi iesit mai ieftin) dar avand in vedere ca deja se iscase o oarece tensiune din cauza unui copil a carui mama de razgandise cu o saptamana inainte, am decis sa mergem. Adica sa merg si eu cu el. Cu gandul de a nu ma implica si a nu interveni in atmosfera lor de grup. Doar ca observator.

Am plecat pe la 7 si 20 dimineata. Parinti mai erau decat doi, sot si sotie. Din Drumu' Taberei soferul ne-a dus pana la Razoare pentru ca apoi sa intoarca sa iasa pe autostrada Bucuresti-Pitesti. N-am prea inteles de ce. Ma uitam la fetzele inca adormite sau poate plictisite, ale oamenilor ce asteptau tramvaiul pentru a merge la serviciu sau de-aiurea, in total contrast cu atmosfera din autocar.

Odata iesiti pe autostrada a inceput si soarele sa scalde totul in lumina galbena. M-a cuprins o senzatie ciudata de liniste si detasare. Si-am inteles de ce. Pentru prima oara, dupa mult mult timp, plecam undeva la drum lung fara ca eu sa fiu la volan. Nici macar pe locul din dreapta. Nu tu casca gura in stanga si'n dreapta, nu tu "vezi ca vine ala din spate si vine tare".. Nimic din toate asta. Stau pe un scaun undeva in mijlocul autocarului, cu castile ipod'ului in urechi si cu Rascal Flatts candandu-mi cum ca “Life is a highway”.

Am lasat Pitestiul dupa 20 de minute de asteptat la o bariera. Pe unde au trecut trei trenuri. Situatie ce mi-a reamintit ca la 8-9 ani simti ca a vedea un tren merita asteptarea de douaj' de minute. D'apoi doua !. Mergem pe drumul spre Campulung. Cred ca n-am mai fost pe drumul asta de copil. Zaresc de departe uzinele Dacia si-i arat lui Andrei unde se fabrica Loganul. Imi tranteste un "a.." dezinteresat. (cand vom ajunge pe la Maranello probabil va arata mai mult interes fabricii de-acolo).

N-apuc sa vad placutele cu numele localitatilor. Dar vad multe case vechi specifice zonei. Umbrite si impestritate din pacate de reclamele la materiale de constructii sau piese auto, agatate pe garduri sau deasupra lor.

Campulung trece repede. Cu unitatea la care a facut frati'meu armata (am fost cand a depus juramantul) si cu fabrica de ciment. Si incepem urcusul spre Bran. Privesc cabanele mici de lemn - locuinte de vara provizorii, cu o camera, un pat si o soba, pentru atunci cand se face iarba de coasa - presarate pe pantele abrupte si-mi vine miros de Bistrita cu vreo cativa ani in urma intr-un august rece cu roua pe iarba dimineata si foc de lemne noaptea.

Primul popas : pestera Dambovicioara. Dupa un drum pe care autocarul abia s-a strecurat printre stanci. Mai fusesem in scoala, cand eram copil. Stiu ca mi s-a parut foarte mare atunci. Asa cum foarte mica mi s-a parut acum.

Ghid ne-a fost un pustan, mai mult de 12 ani nu cred c’avea, prezentandu-ne turul pe un ton de te faceai sa-l cauti din priviri sa vezi de n-are vreun casetofon ascuns la spate. Copii insa – muti de uimire. “Aici a fost barlogul unui urs” – “uaaaaau”, “acolo sus o formatiune sub forma de piele de sarpe” – “uaaaau”. Got the ideea.

Am ajuns la un punct unde galleria se ingusta si accesul era restrictionat de o poarta cu gratii de fier forjat. Aveam o senzatie de déjà-vu. Mai mult ca sigur poarta era sic and fusesem eu in excursie.

Pustiul explica cum ca galleria mai continuua circa o suta si ceva de metri (parca) dar este foarte greu accesibila.

“Da’ o sa fie vreodata accesibila ?” intreaba unu’ mic din multime rezumand curiozitatea si spiritual de aventura ale tuturor celorlalti. Copii asteapta raspunsul cu gura cascata, visandu-se probabil fiecare explorand grota aia ingusta.

“Putin probabil” vine raspunsul sec al ghidului.

Dezamagire totala.

“Da’ de ceeeee ?”

“Pentru ca nu exista instalatie de iluminat”. Si parca a mai adus ceva argument dar nu mi le mai amintesc, facand vizita sa se incheie cu un gust usor amarui.

In asteptarea autocarului, care mersese sa gaseasca un loc de intors, ii dau Sensei’ului ideea unei poze de grup, cu copii asezati pe un stavilar de beton de pe o vaioaga.

Ideea prinde. Toti copii traverseaza. Trec peste un parau, pe un pod de lemn. Destul de elastic podul. Ai mici cred ca sunt cuprinsi instantaneu de un imbold de a testa efectul oscilatiilor armonice Sunt domoliti repede.

Pac, poza de grup. Cu figuri. De karate, evident.

Vine autocarul, urcam si plecam mai departe spre Bran.

Andreiu meu fascinat de drumul la inaltime. “E mai inalt decat un montaigne ruse”.

Oprim in drum undeva, la un restaurant, pentru masa de pranz. Evident cei de la restaurant nepregatiti. Senseiul sustine ca ii anuntase. In fine, nu mai conteaza. Cat aseaaza personalul mesele, Senseiul ii aduna pe participanti (fara parinti) pentru a le explica niste tehnici noi. Apoi copii exerseaza, acolo in sala restaurantului facandu-I pe trercatori sa-I priveasca ciudat.

Masa gata. Ciorba de vacutza (fara vacutza) plus felul doi, tipica friptura cu cartofi prajiti. La iesire copii primesc “bulinutze” de la Sempai. Ca sa luminam putin lucrurile, Sempaiul este un fel de ajutor al Senseiului. O fatuca in cazul asta. Iar chestia cu bulinutele fusese pus ape tapet inca de la plecarea din Bucuresti. Copii care stau cuminti primesc bulinutele. Iar cu bulinutele nu poti face nimic. Doar le primesti si atat.

La Bran nu vizitam castelul (nici nu stiu daca se mai viziteaza). Copii intra la Casa Groazei. Andrei al meu nu. Si bine face. Pentru ca ai mici ies de-acolo terorizati si cu lacrimi in ochi. Giiizas !.

Ne mai invartim prin bazar, cumparam oarece rahaturi (iatagan de plastic pentru Andrei, palarie de cowboy pentru mine, palarie de paie mare pentru recuzita la pozat) si-o intindem mai departe.

Dupa parerea mea, ar fi fost tare bine s-o fi cotit de la Bran incolo spre Busteni. Adica stateam si noi bine mersi pe o poienita, foloseam la ceva mingile alea doua de le-au carat copii dupa ei. You know.

Nu. Senseiu’ tine neaparat sa ne arate nu stiu ce cetate de la Retea. Pentru ca e acolo nustiuce mosuletz batran si simpatic pe post de ghid care ne va spune nustiuce povesti interesante.

Retea asta e destul de departe. Pe drum spre Sighisoara.

Aici urmeaza o parte in care ma ia somnul. Ca deh. Ma trezesc undeva pe niste serpentine de care mi-aduc aminte de-acum multi ani cand mai umblam prin tara.

Aproape de locul laudat (Retea adica) oprim la o benzinarie penttru toaleta. 35 de oameni, o singura toaleta. You do the math. Stam o gramada de timp. Si déjà e 16:30.

Ajungem la cetate pe la 5 si ceva, dupa un urcus serios pe jos. Poarta inchisa. Ciocanim. Asteptam. Cativa baieti mai mari dau ocol cetatii sa vada daca nu exista si alta intrare. Nimic. Nada.

Dezamagire. Senseiu’ balmajeste ceva cum ca “batranelul ala…dar ar fi trebuit sa fie cineva..dar…”.

Coboram jumatate din panta urcata anterior. Ne oprim pentru ca Sensei vrea sa le arate copiilor cum te feresti de atacul cu arma alba. Cutit adica. Recuzita: niste cutite de cauciuc.

Din pacate spiritele n-apuca sa se incinga pentru ca vine ploaia. La modul serios adica.

Plecam in fuga catre autocar.

Drumul catre Brasov il facem cu futruna in spate. Ultimul popas – McDonalds. Fericire maxima, evident. Pan ape la Busteni se termina de mancat. Il vad pe Andrei ca vrea sa doarma dar galagia si agitatia din autocar face imposibila treaba asta (or fi bagat ceva in Happy Meal ?).

Cedez, trec peste hotararea de dimineata de a fi un simplu observatory si imi iau puiul langa mine. Adoarme imediat. Adorm si eu dar sunt trezit din cand in cand de catre pustiul de pe scaunul din fata mea care se distreaza foarte tare cu pustiul de pe scaunul meu. Atat de tare incat de vreo cateva ori ar fi vrut sa ajunga la el pe scurtatura, adica peste mine.

Am inceput sa-l trezesc pe Andrei cand am intrat pe strada Turda. Pana am ajuns in Crangasi n-am putut sa ma fac inteles. Statea in fund, adormit pur si simplu. S-a trezit in cele din urma. Si-am ajuns acasa pe la 11 jumate.

Acum, ca la orice compunere, asa cum am invatat la scoala, ar trebui o incheiere. Pai incheierea ar fi ca am adormit instantaneu si ca m-am bucurat ca s’a anulat sedinta foto de a doua zi.

A si ca lui Andrei i-a placut foarte tare in excursie. Si asta e tot ce conteaza.

restul de poze aici