Eterna si fascinanta Romanie, cu oamenii din ea.

De cateva zile sunt martorul unui fenomen.
Pe forumurile de pozareala, pe unde-mi mai pierd putinul timp liber, oameni plecati din Romania expun poze facute in Romania cu mesajul "mi-e tare dor de Romania" si "Romania e o tara absolut minunata" si "romanii sunt niste oameni minunati".

Probabil fenomenul e mult mai vechi dar eu de cateva zile il percep intr-un fel mai acut. O fi varsta. In fine.

Cu prima sintagma poate sunt de acord. Adica poate oamenii au fost fortati sa plece. Constransi. O forta independenta de ei i-a impins de la spate sa mearga dincolo. Si-atunci dorul de Romania (nu vorbesc de dorul de mama, de dorul de frati'meu, de dorul de iubita dintr'a 12'a cu care nu mai am nimic da imi place s-o vad ca imi aminteste de tinerete) mi se pare normal si legitim.
Altfel e ilegitim. Adica ar fi ca si cum eu m-as vaita "m-am lasat de tigari da' ce pofta imi este...".

Imi e pofta nu zic nu (mai putin acum) dar odata ce-am luat hotararea asta, cu capul pe umeri si integru considerandu-ma, imi duc "crucea" in liniste inainte.

Cu a doua sintagma nu pot fi de acord in ruptul capului.

"Romania e frumoasa".
"Romanii sunt buni"

Am renuntat sa cred asa ceva cam de cand am terminat scoala generala si am inceput sa deschid ochii. Pentru ca am trait vremurile de atunci. Pentru ca traiesc vremurile de acum.

Pentru ca imi amintesc (-parca ieri a fost-) anuntul de la radio, la pranz dupa o melodie populara, cum ca "a picat Ceausescu" si-am fugit pe strada afara din santier strigand ca a picat. Eram in santier la Musatesti, la unchi'meu, angajat temporar, o luna, pe perioada vacantei unde turnam dale de beton, de'alea de se folosesc la rigolele de pe marginea strazilor.

Am renuntat sa cred pentru ca atunci fugeam strigand ca un nebun pe strada - mi-amintesc ca era inorat- ca a picat Ceausescu in mintea mea involburandu'se toate lecturile citite si toate zvonurile auzite despre "lumea civilizata" presimtind vremurile minunate ce'or sa vina. Vremuri ce n-au venit nici pana in ziua de azi.
Si sa domnu' Tanasescu-Micut care imi era un fel de unchi, venit acolo la parinti, in Valea Faurului, imi povestea cum ne vor napadi canalele de televizor cu toate filmele ce le-am vazut pe furatelea pe la vreun vecin mai mahar care avea video. Dupa ce vazusem Rambo (pronuntat "rembo") unde Stallone nenorocea in dreapta rusii bolsevici visam cu ochii deschisi la minunile ce vor urma la televizor, satul de cartile citite pe marginea santului cu vacile in grija.
Paradoxal acum caut solutii prin care sa-i trezesc interesul lui fiu'meu spre citit.

Am renuntat sa cred pentru ca taica-meu mare - taica- (Dumnezeu sa-l odihneasca), olar de meserie, ascultand dupa revolutie Europa Libera la un radio Gloria de-o varsta cu mine imi tot repeta "O sa fie rau taica..." desi eu ma incapatanam sa sustin ca urmeaza sa curga lapte si miere.

Am renuntat sa cred chiar si pentru ca santierul ala unde lucram (Districtul de Drumuri si Poduri Musatesti) e acum inghitit de buruieni - nerentabil-, odata cu o parte din copilaria mea.

Am renuntat sa cred pentru ca imi aduc aminte diminetile de vara cand ma trezea maica-mea mare - maica - (Dumnezeu s'o odihneasca si pe ea) sa mergem sa furam prune de la Colectiv.
Sa furam de pe pamantul nostru.
Sa muncim zi intreaga de dimineata pana seara pentru Colectiv pe pamantul nostru, pentru fan in sistemul "din trei , una", adica din trei capite noi luam una si ei doua, indesand mai tare fanul intr-o capitza si sperand ca vom putea distrage atentia "brigaderei" de CAP spre cele doua capite mai putin indesate...

Am renuntat sa cred pentru zilele cand maica ma trimitea la Cooperativa (pronuntat numai cu un "o") sa iau ratia de alimente - pravalie intr-o casa veche inainte, la nea Lixandru - om gras si blajin, cu ochelari rotunzi, unde vazusem prima data ciocolata uriasa despre care acum nu mai tin minte decat ca era foarte mare da' mai mult ca sigur era un fel de ciocolata de pus in prajituri, adica nu de consum ca dulce - acum intr-o noua cladire, cu magazin de confectii la etaj si cu atelier de reparatii TV si croitorie mai sus, coperativa cu mirosul ranced de ulei pus in sticle din canistrele soioase de inox cu pompa, cu miros de zahar-faina-malai puse in rafturile de lemn basculante - trageai de maner, bascula - bagai cofa - puneai ratia - si cu mirosul omniprezent de merluciu congelat..

Am renuntat sa cred din cauza televizorului Olimp, cu lampi, pe care taica-meu il invatase cat de cat - avea chiar si cartea cu schemele - dar taica-meu lucrand la insitutie cu foc continuu se intampla sa presteze si de revelion si fix de revelion teveul asta se incapatana sa crape, asa ca puneam cu unchi-meu teveul intr-o patura, il bagam la sac si il duceam la Sandu - chior de un ochi si preten de table cu unchi'meu - la etajul 2 la coperativa sa-l repare de vedem si noi pe Dem Radulescu si Stela si Arsinel la Revelion...

Am trait atunci. Vremurile alea. Traiesc si acum.
Poate ajung unde am copilarit sa pozez cuptorul unde taica ardea oalele si caramizile. Ce m-am rugat de unchi'meu sa nu'l darame si desi nu acceptase uite ca se duse fara sa mai apuce sa'l dea jos.
Sau podina la grajd, uscata de atatia ani de lipsa de vite. Sau roata de olar a lu' taica. Sau tiparul de coame de acoperis. Sau roata mare de piatra a rasnitei de smalt pentru oale. Poze care pentru mine ar insemna o viata. Pentru altii nu stiu ce...

Romanii nu sunt cum ne-a invatat istoria.
Romanii nu sunt buni. Romanii sunt rai. De cand ii stiu eu. Romanii au adanc implantata ideea "ba a mea e mai mare". Si "sa moara si capra vecinului". Idee ce in zilele actuale o sustin mai fatis ca niciodata. Nu stiu de ce. Nu stiu de unde. Dar din ce in ce mai adanc mi se inradacineaza ideea cum ca e o caracteristica genetica a romanului. Si laptele si mierea se incapataneaza sa nu curga....