Ganduri fara titlu

Ca tot vorbeam acum ceva vreme despre socializare...

Adica nu stiu, am impresia ca oamenii au devenit foarte tare profit-oriented. Sau castig-oriented. Inainte de a intreprinde o actiune, de a face un pas se intreaba „eu ce am de castigat din asta ?”.

Poate e doar o impresie a mea. M-as bucura sa ma insel.

Prin octombrie anul trecut mi-am adus aminte (a cata oara) de amicul meu din Pitesti, Catalin Eremia.

Statea cu mine in cartier si l-am cunoscut mai bine cand ii faceam vizite prietenei mele de pe vremea aceea la liceu, acelas la cara invata si Catalin.

Am descoperit in karate o pasiune comuna. El era destul de avansat. Mergeam la marginea cartierului in padure si ne antrenam, ne bumbaceam cu orele.

Stiu ca odata am gasit un pui de sarpe pe drumul de intoarcere. L-a prins cu mana infasurata in sacul in care-si tinea echipamentul. Atunci am atins prima data un sarpe. Atunci a inceput sa-mi dispara din frica viscerala fata de taratoare.

Dupa ce am terminal liceul am stat un an acasa. `91-`92. Pot sa spun ca ne-am legat mai mult. Avea video, aparat destul de scump la vremea aceea. Ne uitam cu admiratie cum se incordeaza muschii lui Van Damme in „Sport Sangeros”. Sau la cine stie ce aventuri d’alei lui Swartzenegger.

Vorbeam de fete. Incepuse primele „aventuri”. Era o diferenta de 1 an intre noi si apela de fiecare data cand avea ocazia la „bogata” mea experienta in domeniu.

In `92 in toamna am venit la facultate in Bucuresti. M-am inscris si eu la un club. Am inceput antrenamente. Mi-am luat din banii de mancare primul kimono (stiu ca prietenii mei impreuna cu o viitoare iubita a mea tocmai plecau la munte in weekendul ala – eu am stat in camin fiind totalmente lefter !). Stiu ca a venit odata la nu stiu ce competitie de karate si mi-a facut o vizita la camin.

Ne-am mai intalnit undeva in iarna lui `92, la majoratul lui si apoi in `93 in vacanta mea de vara.

Apoi s’a rupt. Dintr’odata. Ne-am mai vazut de cateva ori sporadic. Stiu ca lasase antrenamentele. Se oprise undeva la centura albastra si incepuse sa lucreze ca bodyguard la diverse localuri.

Apoi auzisem ca a inceput sa faca fotografii la diverse evenimente.

Cum spuneam, prin octombrie anul trecut mi-am adus aminte de Catalin. Am dat intr-o doara un search pe Google. „Catalin Eremia”. Am primit ceva rezultate in care un anume Catalin Eremia vindea un Renault Laguna si – surpriza – o pagina a fotografului Catalin Eremia. Am sunat la unul din numerele de telefon gasite acolo.

„Alo ? Domnul Catalin Eremia ?”

„Da”.

„Cristi Mirica va deranjeaza. Va spune ceva numele asta ?”.

A balmajit ceva incurcat cum ca da, numele i se pare cunoscut dar nu poate sa-si dea seama acum pentru ca are o problema si e prins cu ceva si....

„Cristi Mirica cu care mergeati dvs in padure in Gavana si va luati la pumni si picioare”...

Au fost doua secunde de liniste si apoi a urmat explozia „Maaaaaaaaaai...ce faci mai omule ???”.

De mult n-am mai avut asa senzatie de bucurie sincera.

Am mai sporovait ceva vreme la telefon.

„Am ceva treaba prin Bucuresti saptamana viitoare, imi bag numarul tau in memorie si te sun sa ne vedem” mi-a zis.

Evident ca acest lucru nu s-a intamplat.

L-am sunat intr-i vineri seara cand mergeam la tzara.

N-eam intalnit la studioul lui improvizat intr-o casa veche din centrul Pitestiului. Mi-a zis ca se descurca. Chiar foarte bine. Saptamana urmatoare urma sa plece in Thailanda.

N-am despartit asigurandu-ma ca o sa ne vedem sigur in Bucuresti cand o sa vina pentru viza de Thailanda.

Nici asta nu s-a intamplat.

Ultima discutie am avut-o pe marginea unui obiectiv pe care el voia sa-l vanda si de care eu eram oarecum interesat. Intre timp eu mi-am rezolvat problema pe alta cale dar din partea amicului meu n-a mai venit nici o continuare a acestei discutii.

Sa fie asa cum scriam in pasajul de inceput ? Ar fi trist. S-ar pierde ceva. Si as ajunge sa nu ma mai mire chiar nimic. Si-atunci, asa cum zicea ieri o prietena, viata mea ar deveni a dracului de searbada…